Cel care (se) ţine de scaun

Nu mă laud cu multe leşinuri în viaţă. Sunt patru la număr şi rog să fiu crezut. Stau bine cu memoria. N-am depus memorii, dar o să încep să mi le scriu.
Primul leşin a fost la zece ani. N-am aflat nici până azi de ce, iar cei care ar fi putut face lumină nu mai sunt pe lume. Am presupus, poate incorect, că din cauza caniculei.
Al doilea leşin a fost la 27 de ani. Am căzut pe un coridor de tren, pe când un amic ginecolog mă delecta cu subtilităţi ale meseriei. La revenirea în simţiri, omul s-a scuzat în fel şi chip, dar eu ştiam că leşinasem de foame. Da, de foame. Nu mai mâncasem nimic de mai bine de o zi.
Al treilea leşin a fost în baie, la 33 de ani (Christ!, dacă vreţi). Am aflat la întoarcerea din genuni că mă prăbuşisem cu capul la trei centimetri de muchea unei piese de marmură. Motiv: durerea provocată de o criză de rinichi (peste câteva zile avea să vină şi eliminarea pietrei).
În fine, al patrulea leşin s-a produs la 46 de ani, pe când coboram scările unui bloc din centru. Duceam cu mine exemplarele de autor dintr-o traducere. Am ajuns la parter, dar parterul n-a mai ajuns la mine. M-a luat cu ameţeală şi m-am trezit ca în cântecul lui Vintilă: „Un om pe nişte scări”. Atâta doar că eram lungit inestetic pe ele, cu o durere bruscă de spate, şi nu cântam. În schimb, tremuram şi mi se încleştaseră fălcile.
Jos, nişte muncitori se ocupau de zugrăvirea scării. Doi dintre ei m-au ridicat şi m-au aşezat pe un scaun vechi şi murdar de lângă colivia liftului.
-Aveţi ceva dulce? m-a întrebat unul.
-Eu? Am diabet, n-am voie nici să mă gândesc la dulciuri.
-Asta e hipoglicemie, are şi nevastă-mea, a zis muncitorul. De-acum încolo să aveţi mereu ceva în buzunar: o ciocolăţică, o bomboană. („Nişte colivă”, am ricanat în gând.) Nu plecaţi de-acasă fără ea. Gică, adu nişte apă cu zahăr.
Am înghiţit o linguriţă de zahăr tos şi am băut un pahar care nu părea de unică folosinţă. Mă rog. S-o fi ascunzând diavolul în detalii, dar cine mai stătea să-l caute?
Le-a fost greu celor doi să mă desprindă de scaun, chiar şi după ce mi-am revenit. Nu mă mai lăsam dus. Aş fi vrut să rămân cu ei toată ziua. Şi neapărat pe scaun. Neapărat.
Mi-a fost frică? Sigur că mi-a fost. Cumplit.
Îmi e şi acum? Ba bine că nu.
Se spune că frica este înţelepciunea în faţa pericolului.
Mai ştii? O fi şi asta o consolare.