Am 17 ani și sunt într-o relație stabilă de 6 ani.
Mă numesc Vlad, am 17 ani. Îmi place muzica și îmi place să stau cu prietenii mei. Wow, nu-i așa? Ar fi wow dacă v-aș spune, însă, că de 6 ani sunt într-o relație stabilă? Da, la 11 ani am aflat că am diabet de tip 1 și de atunci trăiesc cu el în fiecare zi, și la bine, și la greu. Ușor nu e. Glicemiile mele sunt asemenea notelor pe portativ: sus, jos, iar sus, iar jos. Mai ales în perioada aceasta a adolescenței în care, recunosc, haosul devine un tovarăș pe care nu-l pot alunga, dar cu care pot face instrucție să devină mai organizat.
Diabetul este un război pe care îl duci singur, cu tine însuți. Prima luptă este psihică: acceptarea de sine, acceptarea bolii, dar mai ales frica. Frica de ceea ce va crede lumea, de ce va spune lumea când nu te vei simți bine sau când scoți pen-ul pentru a face insulină. După ce ai acceptat toate astea, urmează încă o luptă, aceea de a-ți schimba felul cum trăiești.
A durat ceva până am învățat cum să stăpânesc glicemiile. Iar lecțiile nu au fost ușoare. Eram în cartier, cu gașca, când am simțit prima dată starea de leșin. Nu aveam senzor de monitorizare a glicemiilor pe vremea aia, dar purtam permanent după mine glucometrul. Distracția cu prietenii, glumele și voia bună m-au făcut să ignor semnele unei hipoglicemii. Nu știam la ce să fiu atent până am înțeles brusc: am simțit că leșin, că mă duc.
Prietenii mei știau că am diabet, dar degeaba, dacă nu aveau habar ce să facă în caz de criză. Îmi amintesc doar că m-am așezat pe bordură și le-am spus că mă simt rău și să mă ajute să îmi iau glicemia. Când au înțeles că e ceva în neregulă cu mine, s-au speriat și au sunat-o pe mama care le-a explicat ce era de făcut acolo, pe moment.
În cele din urmă, ajutat și asistat de mama pe telefon, am reușit să aflu că glicemia mea ajunsese la valoarea de 40 și, cel mai probabil, era în scădere. O doză de suc a fost salvarea mea în momentul acela pe care nu am cum să-l mai uit cât voi trăi, chiar dacă am mai trecut prin crize hipoglicemice de atunci.
Ce vreau eu să spun cu povestea mea e că hipoglicemia îți poate veni de hac. Și nu ajunge să spui doar vag că ai diabet, că nimeni nu știe de-adevăratelea ce înseamnă și cum să reacționeze. Ideal e să îi înveți pe cei apropiați ce anume trebuie să facă pentru a te ajuta. Instrucțiuni clare. Nu e nimic aiurea, de care să îți fie jenă. E ceva ce îți poate salva viața. Nu mai zic că și ceilalți, fiind mai pregătiți, nu trag sperietura vieții lor doar pentru că au un tovarăș insulino-dependent.
