Urăsc să-mi sun nepoții în fiecare dimineață.

Când mi-au venit nepoții în vacanță vara trecută, mi-am zis că e o minune și alta nu. Iar după ce s-a întâmplat în noaptea aia, sunt convinsă că fix asta a fost.

Eu sufăr cu diabetul de 20 de ani, dar ca în seara aia nu mai pățisem niciodată. Am stat până târziu la povești cu ei, apoi i-am lăsat în sufragerie și am ieșit pe hol să mă duc la culcare.

Dar ăsta nu era holul meu. Nu avea cum. Holul meu nu se învârtea în toate direcțiile. Nu era încețoșat și neclar.

Singurul lucru familiar era veioza de pe măsuță. Am vrut să mă duc spre ea, dar mâinile mele aveau alte planuri. Iar picioarele nu mă mai ascultau de mult. Și, cu toate astea, veioza venea rapid spre mine.

Sunetul de porțelan spart a venit ca prin vis, înfundat și departe. Apoi liniște și întuneric.

M-a trezit gustul de cola rece. Cineva îmi ținea capul și îmi dădea guri mici, una după alta. Am deschis ochii și i-am văzut. Ana cu sucul și Răzvan strângându-mă de mâini. Îmi explicau că totul e bine acum, că ce e mai greu a trecut. “E o criză de hipoglicemie!”, mi-a zis Ana. Fix ca în manualele ei de Medicină.

După seara aia, m-au pus să promit că îi sun în fiecare dimineață să le spun că sunt bine. Și pe cât de tare iubesc să le aud vocea, pe atât de tare urăsc că am ajuns aici.

Simt rușine și neputință de fiecare dată când pun mâna pe telefon. Rușine că m-au văzut așa. Că am ajuns așa. Că îi încarc de griji.

Apoi le aud vocea și mă simt mai bine. Dar cât poți să ții gândurile alea la distanță? Cât poate să dureze un telefon?

*Întâmplările relatate în acest site sunt dramatizări creative menite să ajute la constientizarea efectelor hipoglicemiei.