Nu vreau să rămân singură cu bebelușul meu

Când s-a născut fiica noastră, eram extaziați. Ne bucuram de fiecare clipă cu ea, fiecare gest nou pe care îl făcea. Nu îmi venea să-i mai dau drumul din brațe. Până în ziua în care diabetul meu a intrat cu bocancii peste fericirea noastră.

Mai avusesem episoade de hipoglicemie și până atunci, dar nimic foarte grav. În după amiaza aia, însă, m-a luat prin surprindere. Eram cu Daria în brațe, încercam să o adorm. Am început să-mi simt mâinile grele, dar m-am gândit că e normal, sunt obosită.

Noroc că am vrut să-i spun ceva lui Marius, soțul meu. S-a uitat la mine cu ochii mari și mi-a zis că nu se înțelege nimic din ce spun. Am simțit că mă înmoi toată. L-am văzut pe Marius că se ridică speriat de pe fotoliu. Următorul lucru pe care l-am văzut a fost tavanul din camera noastră. Marius era speriat deasupra mea. “E bine! V-am prins înainte să cazi. Stai liniștită!”

Am avut noroc. Nu s-a întâmplat nimic. Dar dacă nu era Marius acasă?

Hipoglicemia îmi dictează acum trăirile din fiecare zi. Mi-e frică să rămân singură acasă, ca nu cumva să mi se facă rău și Daria să rămână nesupravegheată. Încerc să-mi zic în fiecare zi că o să fie bine, că e doar în capul meu. Și câteodată mă cred. Doar câteodată.

Sunt 1 milion de oameni care știu că au diabet și încă 1 million nediagnosticați în România.

Iar doctorii nu știu de problemele noastre cu hipoglicemia pentru că noi nu le spunem. Vorbește cu medicul tău!

*Întâmplările relatate în acest site sunt dramatizări creative menite să ajute la constientizarea efectelor hipoglicemiei.